Tipuri de respirație patologică

Redactor specializat
Biochimist, psihoterapeut, formare nutriție și terapii complementare
Studii: Facultatea de Biologie și Masterul în Biochimie.
Alte formări: cursuri acreditate de Lucrător Social, Manager proiect și Antreprenoriat, Hipnoză Clinică, Relaxare și Terapie Ericksoniană.


Diversele tipuri de respirație patologică  se referă la modificări ale ritmului respirator normal sau ale cantității de aer schimbate în timpul respirației, uneori însoțite și de modificări ale ventilației alveolare. Tiparele anormale de respirație presupun, de obicei, o frecvență respiratorie prea rapidă sau prea lentă sau un volum curent de aer care intră sau iese din plămâni prea mare sau prea mic. Respirația normală presupune un model respirator ce cuprinde, în medie, 12-15 respirații pe minut și un volum curent de aer inspirat/expirat de circa 500 ml per respirație. Acest model se poate modifica, ca urmare a unor boli sau anumitor condiții particulare.

Există multiple tipuri de respirație patologică. Acestea includ apnee, ortopnee, dispnee, hiperpnee, hiperventilație, hipoventilație, tahipnee, respirație Kussmaul, respirație Cheyne-Stokes, respirație cu oftat, respirație Biot, respirație apneustică, hiperventilație neurogenă centrală și hipoventilație neurogenă centrală.

Mecanismul de generare a tiparelor respiratorii normale si patologice implică integrarea semnalelor neuronale de către centrele de control din cadrul trunchiului cerebral, mai precis de la nivelul bulbului rahidian și punții lui Varolio. Fiecare model respirator este important din punct de vedere clinic și util în evaluarea pacienților.

Principalele tipuri de respirație patologică

Respirația este controlată de centrii din trunchiul cerebral, pe baza informațiilor primite de la chemoreceptorii centrali și periferici; totodată poate fi controlată voluntar de la creier. Chemoreceptorii trimit informații despre pH-ul sanguin și presiunea dioxidului de carbon în sânge, pe baza cărora trunchiul cerebral ajustează rata și volumul respirației. Respirația normală poartă numele de eupnee, iar abaterile de la aceasta reprezintă diferite tipuri de respirație patologică.  

O frecvență respiratorie normală depinde de vârsta pacientului. Ratele normale pentru adulți sunt de obicei între 12 și 20 de respirații pe minut. Ratele în rândul adolescenților pot varia, de asemenea, între 12 și 20 de respirații, în funcție de vârstă și înălțime, iar în rândul nou-născuților, intervalul este de la 30 la 50 de respirații pe minut.

Ciclul obișnuit al respirației își are originea în bulbul rahidian (Medulla oblongata). Centrii respiratori din bulb prezintă mai multe grupuri dispersate de neuroni, denumite grupuri respiratorii dorsale și ventrale.

Grupurile respiratorii dorsale bilaterale controlează ritmul respirației prin producerea de impulsuri inspiratorii. Neuronii din acest centru trimit impulsuri către neuronii motori ai diafragmei și mușchilor intercostali externi.

Grupurile respiratorii ventrale sunt, de asemenea, colecții bilaterale de neuroni inspiratori și expiratori active în efort și stres. Acești neuroni trimit impulsuri către diafragmă și către intercostalii externi. De asemenea, stimulează mușchii abdominali și intercostalii interni prin intermediul neuronilor din zona caudală.

Puntea conține două zone respiratorii denumite centrii pneumotaxic și apneustic. Centrul pneumotaxic are un efect inhibitor, determinând încetarea efortului inspirator și, prin urmare, controlează timpul inspirator. Semnalele slabe de la centrul pneumotaxic cresc timpul inspirator, determinând o creștere a volumului curent. Centrul apneustic stimulează neuronii inspiratori și inhibă neuronii expiratori. Suprastimularea acestei zone produce inspirații lungi, gâfâitoare, care sunt întrerupte inadecvat de expirații ocazionale. Acest model se numește respirație apneustică.

Tipurile de respirație patologică includ:

  • Dispneea este senzația subiectivă de dificultate în respirație și ”sete” de aer, senzația că nu poți trage suficient aer în piept. Dispneea poate avea o multitudine de cauze, de la anxietate până la boli pulmonare sau cardiace, de aceea este necesar să se observe și alte simptome pentru a trage o concluzie privitor la cauzele acestei disfuncții respiratorii. Dacă apare tuse la inspirația profundă sau la expirație, acest lucru sugerează astm sau boală pulmonară interstițială. O scădere generalizată a intensității zgomotelor respiratorii sugerează emfizem sau bronhoconstricție moderată până la severă, în timp ce o scădere localizată poate rezulta din pneumotorax, revărsat pleural, obstrucție localizată a căilor respiratorii sau hemidiafragm crescut. Examenul cardiac poate sugera hipertensiune pulmonară sau insuficiență ventriculară dreaptă. Cianoza, o colorare albăstruie a regiunii periorale sau a unghiilor, indică hipoxemia și este un simptom asociat cu urgențe medicale, precum pneumonii severe, criză de astm bronșic, embolie pulmonară, stop cardiorespirator. Edemul extremităților inferioare sugerează insuficiență cardiacă congestivă, dacă este simetric și boală tromboembolică dacă este asimetric. O stare emoțională modificată poate fi indiciu pentru un atac de panică, însoțit de regulă de modificări respiratorii semnificative.

”Semnele fizice principale sunt: modificarea frecvenței respiratorii (la adult, frecvența normală este între 15 și 20/min.), ea putând fi crescută (polipnee, tahipnee) sau diminuată (bradipnee); modificarea raportului timpilor respiratori: respirația Cheyne-Stokes, Biot, Kussmaul; modificarea amplitudinii respiratorii – hiperpneea, respirația superficială. Semnele fizice secundare sunt: respiratorii (bătaia aripilor nazale, respirația bucală, utilizarea mușchilor respiratori voluntari), cardiace (tahicardie, tahiaritmie), generale (paloare, cianoză, transpirații).  Semnele psihice precum anxietatea, angoasa, frica, atacul de panică, senzația de moarte iminentă însoțesc și amplifică dispneea.”, precizează dr. Georgiana Adelina Onea pe viata-medicala.ro

  • Respirația cu oftat este o inspirație involuntară , de 1,5 până la 2 ori mai mare decât volumul curent normal. Respirația cu suspin se observă la persoanele care suferă de anxietate, fără  evidențierea unei patologii organice.
  • Dispneea paroxistică nocturnă este descrisă ca atacuri de dispnee severă, care trezesc pacientul din somn. Persoanele care suferă de acest tip de respirație patologică trebuie să stea în picioare și să respire de mai multe ori, până își revin. Cel mai frecvent, acesta este un simptom al insuficienței cardiace.

”Imposibilitatea de a respira ce survine brusc în timpul nopții și trezește pacientul din somn poartă numele de dispnee paroxistică nocturnă și apare în situații grave de afectare cardiacă. Astmul cardiac se manifestă prin dispnee ce apare frecvent noaptea, însoțită de anxietate, tuse, expectorație sau transpirații. O formă mai agravată de dispnee paroxistică este edemul pulmonar acut care se manifestă prin valori mari ale tensiunii arteriale, cu apariția unor secreții hematice ce inundă alveolele și căile respiratorii. În cazul formei de dispnee Cheyne-Stokes, bolnavul este trezit din somn în perioada de apnee, are insomnie rebelă, iar când dispneea apare pe perioada zilei determină întreruperea vorbirii și chiar pierderea cunoștinței.”, arată dr. Mihaela Amariei, medic specialist cardiolog în cadrul unui articol de pe medicina-interventionala.ro

  • Ortopneea este observată, de asemenea, în insuficiența cardiacă. Pacienții nu pot respira confortabil atunci când stau întinși. Ei trebuie să stea  în picioare sau așezați în capul oaselor pentru a respira  normal.
  • Bradipneea reprezintă o frecvență respiratorie mai mică decât în ​​mod normal pentru o anumită vârstă, în vreme ce tahipneea este o frecvență respiratorie mai mare decât normalul pentru vârsta respectivă. O respirație mai lentă poate fi normală în timpul somnului, dar poate fi periculoasă atunci când oxigenarea este compromisă, de exemplu în cazul ingerării de droguri sau alcool, leziunilor sistemului nervos central (atât traumatice, cât și netraumatice), tulburărilor metabolice, intoxicarii cu monoxid de carbon.
  • Hiperpneea reprezintă inspirarea unui volum crescut de aer,  cu sau fără o frecvență crescută a respirației. Concentrația gazelor în sânge este normală.Hiperpneea poate să apară în timpul exercițiilor fizice sau din cauza unei afecțiuni medicale care îngreunează furnizarea de oxigen, cum ar fi insuficiența cardiacă sau sepsisul (o reacție excesivă severă a sistemului imunitar).
  • Platipneea constă în prezenţa dispneei ce însoţeşte schimbarea poziţiei din decubit dorsal în ortostatism. Aceasta poate apărea în cazul unor defecte morfologice ale aparatului cardiovascular, altor boli cardiovasculare (pericardita acută, pericardită cronică constrictovă), patologii pulmonare (enfizem, malformații arterio-venoase) sau boli ale aparatului digestiv (ciroză)
  • Respirația agonală este caracterizată de respirații neregulate, lente, foarte superficiale, care pot duce la  leziuni anoxice ale creierului. Aceasta va evolua adesea spre apnee, în funcție de cauza de bază. Respirația agonală apare, de regulă, în timpul unui stop cardio – respirator și adesea poate fi fatală.
  • Apneea este absența respirației pe o perioadă de peste 15 secunde și poate reprezenta o situație care pune viața în pericol, astfel încât este necesară intervenția medicală de urgență, fie pentru resuscitarea pacientului, fie pentru susținerea artificială a funcțiilor vitale.
  • Hiperventilația reprezintă o ventilație pulmonară peste cea necesară pentru eliminarea CO2 de către organism. Aceasta are ca rezultat scăderea PaCO2 în sânge  și alcaloză respiratorie. Hiperventilația poate fi determinată de stimularea chemoreceptorilor din cauza acidozei metabolice. Lăsată necontrolată, hiperventilația poate provoca:ameţeală, leșin, slăbiciune, confuzie, amorțealăa membrelor, spasme musculare, dureri în piept, ritm cardiac rapid.
  • Hipoventilația este ventilație inferioară celei necesare pentru eliminarea CO2 de către organism. Este o formă de ventilație inadecvată pentru a menține o presiune parțială  normală a dioxidului de carbon în sânge.
  • Respirația Kussmaul reprezintă o respirație profundă, rapidă și dificilă. Acest model de respirație distinct, anormal poate rezulta din anumite afecțiuni medicale, cum ar fi cetoacidoza diabetică, care este o complicație gravă a diabetului.
  • Modelul respirator Biot se caracterizează prin respirații profunde regulate, intercalate cu perioade de apnee. Este cauzată de deteriorări la nivelul punții  determinate de accidente vasculare cerebrale, traumatisme sau hernierea cerebrală. Modelul respirator Biot poate fi indus și de intoxicația cu opiacee.
  • Respirația Cheyne-Stokes este un model de respirații crescendo-decrescendo, urmate de o perioadă de apnee. Se observă la pacienții cu insuficiență cardiacă, de obicei în timpul somnului și este rezultatul controlului central dezordonat al respirației.
  • Respirația apneustică este un alt tipar de respirație anormal. Este rezultatul unei leziuni la nivelul părții superioare a punții, cauzat de un accident vascular cerebral sau un traumatism. Se caracterizează prin inspirații profunde regulate, cu o pauză inspiratorie urmată de expirație inadecvată. Acest model respirator este adesea asociat cu leziuni cerebrale severe și are un prognostic prost. Respirația apneustică poate fi indusă temporar de ketamină.
  • Hiperventilația neurogenă centrală este hiperventilația persistentă cauzată de obicei de traumatisme craniene, hipoxie cerebrală severă sau lipsa perfuziei cerebrale. De obicei, se datorează leziunii mezencefalului și a punții superioare.
  • Hipoventilația neurogenă centrală apare atunci când centrii respiratori din bulb nu răspund la stimuli corespunzători. Hipoventilația neurogenă centrală poate apărea cu traumatisme craniene, hipoxie cerebrală și supresie narcotică.

Diferitele tipuri de respirație patologică pot apărea acolo unde există o boală respiratorie preexistentă, în special astmul bronșic, fiind necesar un diagnostic diferențial. Datorită legăturii strânse dintre astm și respirația disfuncțională, este important să se identifice orice dovadă obiectivă a astmului și să se optimizeze tratamentul astmului prin controlul unor simptome precum hiperreactivitatea bronșică și inflamația căilor respiratorii, înainte de a pune un diagnostic de respirație disfuncțională.

Tipare de respirație disfuncționale apar la unii pacienți cu boala pulmonară obstructivă cronică și boala pulmonară interstițială. O altă afecțiune care a fost legată de respirația disfuncțională, în special de sindromul de hiperventilație,  este tulburarea de panică.

Tipuri de respirație patologică: Respiratia Kussmaul

Respirația Kussmaul a fost inițial observată și descrisă de Dr. Adolf Kussmaul în 1874, la pacienții cu diabet zaharat care erau în comă și în stadiile târzii ale cetoacidozei diabetice. În mod clasic, respirația Kussmaul este descrisă ca un model respirator profund, oftat, o „foame de aer”. Acesta este probabil cel mai important dintre diversele tipuri de respirație patologică.

Cauze ale respirației Kussmaul

Respirația Kussmaul este un tipar de respirație asociat adesea cu acidoză metabolică severă, în special cetoacidoza diabetică, și cu insuficiența renală. Este o formă de hiperventilație ce reduce dioxidul de carbon din sânge prin creșterea ratei și/sau profunzimii respirației.

În mod normal, corpul menține un nivel constant al pH-ului între 7,35 și 7,45. Când acest nivel al pH-ului crește sau scade, organismul trebuie să găsească modalități de a compensa schimbările de pH, iar una dintre aceste modalități este respirația Kussmaul.

În acidoza metabolică, respirația este mai întâi rapidă și superficială, dar, pe măsură ce acidoza se agravează, respirația devine treptat profundă, dificilă  și gâfâită. În momentul în care pH-ul seric scade semnificativ, centrul respirator din trunchiul cerebral este stimulat, respirația se modifică, iar efectul este scăderea presiunii parțiale a dioxidului de carbon în sânge, compensând astfel acidoza metabolică. Acest ultim tip de respirație este denumit respirația Kussmaul cu inspirații profunde și dificile.

Respirațiile Kussmaul pot fi observate în cazul oricărei  tulburări care provoacă acidoză semnificativă, de exemplu în cazul ingestiei alcoolului sau a anumitor substanțe, cum este salicilatul. Acest tip de respirație patologică a fost, de asemenea, descris la pacienții cu uremie. Poate fi observată și în orice alt tip de tulburare care are ca rezultat acidoză lactică sau cetoacidoză.

Acidoza rezultă din acumularea anormală de cetone, lactat, urat sau acid exogen în sânge. O scădere marcantă a pH-ului care induce respirația Kussmaul este un semn de decompensare. După cum este descris de Dr. Kussmaul, acest tipar respirator este adesea un eveniment perimortem. Nerecunoașterea acestui tipar respirator poate  avea ca rezultat întârzierea diagnosticului și, implicit, a tratamentului. Astfel de întârzieri pot duce la creșterea morbidității și chiar a mortalității pacienților.

Cetoacidoza diabetică

Una dintre cele mai frecvente cauze ale respirației Kussmaul este cetoacidoza diabetică, care este o complicație gravă asociată cel mai adesea cu diabetul de tip 1, dar care poate fi cauzată și de diabetul de tip 2.

Cetoacidoza diabetică poate fi declanșată atunci când insulina este insuficientă sau suferă modificări, iar organismul nu mai poate să proceseze corect glucoza. Acest lucru poate duce la deshidratare, care, la rândul său, poate determina organismul să înceapă să descompună grăsimile pentru energie într-un ritm rapid.

Produsele secundare ale acestui proces  sunt cetonele, care sunt foarte acide și pot cauza scăderea dramatică a pH-ului. Chemoreceptorii trimit această informație către centrii respiratori, care declanșează în compensație o respirație rapidă și superficială

Respirația mai rapidă ajută la eliminarea unei cantități mai mari de dioxid de carbon, care este un compus acid din sânge. Dacă nivelul de aciditate continuă să crească persoana nu primește un tratament adecvat, respirația va deveni profundă și gâfăitoare, în încercarea de a elimina cât mai mult dioxid de carbon posibil, aceasta reprezentând, de fapt, respirația Kussmaul.

Persoanele care prezintă acest tip de respirație patologică nu pot cobtrola modul în care respiră, pentru că este vorba de un mecanism de compensare inițiat de o condiție fizică subiacentă. Este necesar să fie urmărite și alte simptome ale cetoacidozei, pentru a se interveni cât mai rapid, înainte de declanșarea unor reacții severe, precum coma diabetică. Dintre simptomele pot fi menționate:

  • niveluri ridicate de zahăr din sânge
  • sete extremă
  • greață sau vărsături
  • urinare crescută
  • confuzie
  • respirație care miroase dulce sau fructat
  • niveluri ridicate de cetone în urină
  • epuizare

Alte cauze ale acidității sanguine

Alte cauze posibile ale respirației Kussmaul includ:

  • insuficiență la nivelul unor organe, cum ar fi insuficiența cardiacă, renală sau hepatică
  • unele tipuri de cancer
  • consumul excesiv de alcool pe termen lung
  • ingestia de toxine, cum ar fi salicilații (aspirina), metanolul, etanolul sau antigelul
  • convulsii
  • septicemie
  • suprasolicitare, care de obicei se rezolvă rapid cu odihnă

Fiecare dintre aceste condiții provoacă o acumulare de acid în sânge. Cu excepția suprasolicitarii, majoritatea acestor afecțiuni se datorează factorilor metabolici. Aceasta înseamnă că organele responsabile în mod normal de filtrarea deșeurilor nu pot ține pasul cu acumularea acestor reziduuri. Aceste deșeuri, care sunt de obicei acide, se acumulează în sânge, iar corpul încearcă să compenseze acest dezechilibru.

Tratamentul și prevenirea respirației Kussmaul

Tratarea respirației Kussmaul implică abordarea stării de bază care a provocat-o. Cel mai adesea, tratamentul necesită spitalizare.

Tratamentul pentru cetoacidoza diabetică presupune, de obicei, înlocuirea intravenoasă de lichid și electroliți, precum și administrarea de insulină până când nivelul zahărului din sânge ajunge la valori sub 240 de miligrame pe decilitru.

În cazul uremiei, ar putea fi nevoie de dializă pentru a reduce acumularea de toxine în exces, pe care rinichii nu le pot filtra.

Prevenirea respirației Kussmaul implică un management atent al afecțiunilor medicale cronice.

În cazul diabetului este necesară:  

  • Administrarea riguroasă a medicației conform instrucțiunilor
  • Respectarea unui plan dietar  recomandat de medic  
  • Hidratarea corespunzătoare
  • verificarea regulată a nivelului de zahăr din sânge
  • testarea urinei pentru cetone

În cazul unei afecțiuni renale este necesară adoptarea unei diete stricte, hidratarea intensă, evitarea alcoolului și controlul adecvat al glicemiei.

Alte tipuri particulare de respirație patologică

Există și alte tipuri de respirație patologică pe lângă respirația Kussmaul, care pot avea unele asemănări cu aceasta, dar și diferențe legate de mecanismele declanșatoare și tiparul respirator.

Respiratia Cheyne-Stokes

Acest model de respirație a fost descris pentru prima dată de doi medici, britanicul John Cheyne și irlandezul William Stokes.

Respirația Cheyne- Stokes este un tip de respirație anormală caracterizată printr-o creștere treptată a respirației și apoi o scădere bruscă. Acest model este urmat de o perioadă de apnee în care respirația se oprește temporar, după care ciclul se repetă.

Fiecare ciclu durează de obicei între 30 de secunde și 2 minute. Este o oscilație a ventilației între apnee și hiperpnee cu un model crescendo-diminuendo și este asociată cu schimbarea presiunilor parțiale serice ale oxigenului și dioxidului de carbon.

Respirația Cheyne-Stokes poate fi rezumată astfel: apneea duce la creșterea nivelului de dioxid de carbon, ce provoacă hiperventilație compensatorie excesivă, ducând, la rândul său, la scăderea CO2 care provoacă apnee, reîncepând ciclul. Respirația Cheyne-Stokes poate fi menținută pe perioade de mai multe minute sau ore, cu un model repetitiv de apnee și hiperpnee.

Potrivit cercetărilor, respirația Cheyne- Strokes este mai frecventă în timpul somnului, dar poate să apară și în perioada de veghe, ceea ce este un indicator al gravității sale. Când acest tip de respirație apare în timpul somnului, este considerată o formă de apnee centrală în somn cu o perioadă prelungită de respirație rapidă (hiperventilație). Apneea centrală în somn determină opriri periodice ale respirației, crescând astfel nivelul de dioxid de carbon din organism.

Cauzele respirației Cheyne-Stokes

Dintre variatele tipuri de respirație patologică, modelul Cheyne Stokes este de obicei legat de insuficiență cardiacă sau accident vascular cerebral. Acest tipar respirator poate fi cauzat și de:

  • tumori cerebrale
  • leziuni cerebrale traumatice
  • boala de altitudine
  • encefalită
  • presiune intercraniană crescută
  • edem pulmonar cronic
  • intoxicație cu monoxid de carbon însoțită de sincopă au comă

Pacienții în stadii terminale experimentează adesea respirația Cheyne- Stokes. Acesta este un efect natural al încercării organismului de a compensa modificarea nivelului de dioxid de carbon. Persoanele capabile să vorbească după astfel de episoade nu  au raportat nicio suferință asociată cu acest tipar respirator, chiar dacă el este deranjant pentru martorii din jur.

Alte simptome asociate cu respirația Cheyne-Stokes includ:

  • Oboseală și somnolență excesivă în timpul zilei
  • Respirație dificilă sau dispnee
  • Sforăit puternic
  • Crize bruște de tuse
  • Mișcări periodice ale membrelor în timpul somnului

Tratamentul respirației Cheyne-Stokes

Prezența tiparului respirator Cheyne-Stokes, în special atunci când cineva este treaz, poate indica un prognostic prost, dar fiind că se creează un cerc vicios în care scăderea oxigenului în sânge cauzată de apnee poate deteriora și mai mult inima sau poate cauza probleme cu ritmul acesteia. Lăsate netratate, respirațiile Cheyne-Stokes pot provoca modificări ale nivelurilor de dioxid de carbon care duc la moarte. De aceea, acest tip de respirații necesită tratament, cu excepția cazului în care fac parte dintre procesele perimortem.

Tratamentul presupune gestionarea cauzelor acestui tipar respirator, de obicei insuficiența cardiacă congestivă sau accidentul vascular cerebral. Pentru a trata problema de respirație în sine, profesioniștii din domeniul medical pot folosi atât terapia cu oxigen pe timp de noapte, cât și terapia cu presiune pozitivă continuă a căilor respiratorii (CPAP). Acest tip de terapie folosește aer presurizat pentru a menține căile respiratorii deschise și pentru a încuraja respirația normală. Terapia cu oxigen, pe de altă parte, oferă oamenilor un flux regulat de oxigen în timp ce dorm. Rata mortalității la persoanele cu respirație Cheyne-Stokes poate fi mai mică la unii pacienți care utilizează terapia CPAP, în timp ce oxigenul suplimentar pare să le amelioreze simptomele și să le îmbunătățească calitatea vieții.

Respiratia Biot

Acest model respirator a fost descris pentru prima dată de Camille Biot, un medic francez, în 1876. El a făcut observațiile sale în timp ce studia modelul de respirație descris de John Cheyne și William Stokes.

Camille Biot a făcut observațiile sale asupra tiparelor de respirație pe parcursul observării manifestărilor clinice la un pacient cu meningită tuberculoasă. El a distins acest model de respirația Cheyne-Stokes descrisă anterior și l-a numit „ritm meningitic”. Spre deosebire de respirația Cheyne-Stokes, modelul de respirație al lui Biot nu prezintă cicluri regulate crescendo-decrescendo. Publicația originală a lui Biot a descris tiparul respirator care îi poartă numele ca un șir de respirații neregulate, mai profunde sau mai superficiale, fără niciun model constant.
Respirația Biot, uneori numită și respirație în cluster (cluster breathing), este un model anormal de respirație caracterizat prin secvențe (clustere) de inspirații rapide și superficiale, urmate de perioade regulate sau neregulate de apnee care pot dura între 15 și 120 de secunde. Se distinge de respirația ataxică prin faptul că are mai multă regularitate și inspirații de dimensiuni similare, în timp ce respirațiile ataxice sunt caracterizate prin respirații și pauze complet neregulate. Pe măsură ce tiparul de respirație se deteriorează, acesta se contopește cu respirațiile ataxice. Respirația Biot este cauzată de lezarea bulbului rahidian din cauza unor accidente vasculare cerebrale sau traumatisme ori de presiunea exercitată asupra trunchiului cerebral din cauza cerebrale. În general, modelul respirator Biot este asociat unui  prognostic prost, fiind considerată o respirație agonică.

Alte tipuri de respirație patologică  sunt reprezentate de respirația apneustică și respirația ataxică.

Respirația apneustică

Un tipar de respirație apneustică are faze inspiratorii lungi, urmate de o fază expiratorie prelungită care este adesea confundată cu o perioadă apneică.

Respirația apneustică este de obicei cauzată de deteriorarea părții superioare a punții, care este secțiunea superioară a trunchiului cerebral.

Respirația ataxică

Acesta este un model de respirație complet neregulat, cu pauze inegale și perioade imprevizibile de apnee. Pe măsură ce continuă să se deterioreze, respirația ataxică începe să se contopească cu respirațiile agonale.

Respirația ataxică este de obicei cauzată de afectarea bulbului secundară unui traumatism sau accident vascular cerebral. Acest model respirator indică un prognostic foarte prost.

Surse: