anestezie terapie intensivă

Tipuri de anestezie în terapie intensivă

Redactor specializat
Biochimist, psihoterapeut, formare nutriție și terapii complementare
Studii: Facultatea de Biologie și Masterul în Biochimie.
Alte formări: cursuri acreditate de Lucrător Social, Manager proiect și Antreprenoriat, Hipnoză Clinică, Relaxare și Terapie Ericksoniană.


Între anestezie și terapie intensivă există o strânsă legătură, dat fiind ca în secțiile de terapie intensivă sunt tratați pacienții cu intervenții chirurgicale majore, care necesită un management riguros al durerii și al traumei.

Mulți cred că anestezia reprezintă doar inducerea starii de somn profund, astfel încât bolnavul sa nu aibă nici un disconfort în timpul operațiilor, dar, în realitate, este mult mai mult de atât. Chiar denumirea secțiilor de ”anestezie și terapie intensivă” arată rolul esențial pe care îl ocupă procedurile anestezice în actul de îngrijire a pacientului în stare critică.  Alături de chirurg, medicul anestezist este persoana-cheie pentru reușita unei intervenții și controlul riscurilor intra- și post-operatorii.  În plus, mulți anesteziști au  adesea și un rol intervențional în secția de terapie intensivă, lucrând efectiv ca medici în îngrijirea post-operatorie.  În funcție de afecțiunile tratate, există mai multe tipuri de anestezie în terapie intensivă, reprezentând, de obicei, variante de anestezie generală, mai rar regională sau neuraxială.

Ce reprezintă secțiile de anestezie și terapie intensivă

Secțiile de anestezie și terapie intensivă (ATI) reprezintă unități indispensabile în fiecare spital, în cadrul cărora sunt îngrijiți pacienți aflați în stare critică, în condiții amenințătoare de viață, cu funcțiile vitale alterate.

Conform Ordinului 1500/2009 privind organizarea și funcționarea secțiilor ATI, acestea asigură:

a) condițiile necesare pentru desfășurarea actului chirurgical, îngrijirea perioperatorie și terapia durerii, alte proceduri diagnostice și/sau terapeutice, prin mijloace farmacologice și tehnice specifice;

 b) suportul indispensabil pacientului critic pentru evaluarea și tratamentul disfuncțiilor și/sau leziunilor acute de organ care amenință viața.

Secția ATI beneficiază, de regulă, de personal special, cu  instruire superioară, precum și de echipamente performante, fiind cea mai bine dotată secție a unui spital.  Activitatea de anestezie si terapie intensiva este desfasurată de o echipă medicală complexă, formată din: medici, asistente, personal auxiliar sanitar și alte categorii de personal pregătit și autorizat. Specializarea în anestezie și terapie intensivă reprezintă una dintre cele mai grele specializări, cu o durată de pregătire teoretică și practică suplimentară de 5 ani, timp în care se studiază anestezia în 11 domenii, de la chirurgia generală la intervențiile specifice pe diferite organe și arii ale corpului.

Activitatea ATI se poate desfășura atât în spital, în secții special amenajate, în blocul operator sau în componenta cu paturi (saloanele de terapie intensivă) cât și în ambulator, pentru consultul preanestezic și terapia durerii.  În cadrul secțiilor ATI se acordă servicii chirurgicale în domeniul chirurgiei cardiace și/sau vasculare , chirurgiei hepatice, transplantului de organe solide, neurochirurgiei sau oricărui tip de servicii chirurgicale, care necesita urmarirea continuă a pacientului în perioada postoperatorie, mai mult de 48 de ore.

 Anestezia cuprinde mai multe etape, de la consultul preanestezic și monitorizarea de către medicul anestezist a parametrilor vitali ai pacientului la stabilirea planului anestezic și implementarea lui perioperator și în timpul intervenției chirurgicale, precum și la monitorizarea post-operatorie.

Principalele responsabilități ale anestezistului cuprind:

  • Evaluarea stării de sănătate a pacientului înaintea intervenției, pentru a culege date necesare întocmirii planului anestezic și estimării riscurilor anesteziei
  • Agreerea cu pacientul a unui plan anestezic
  • Administrarea anesteziei
  • Monitorizarea pacientului pe durata operatiei
  • Stabilirea unui tratament pentru combaterea durerii dupa operatie
  • Administrarea altor tratamente post-operatorii (de exemplu, a produsilor de sange dacă este necesară transfuzia
  • Îngrijirea pacientului in secția de Terapie Intensivă, în acest caz anestezistul asumându-și și rolul de medic curant ATI

Pacienții admiși în secțiile de terapie intensivă sunt  echipați cu dispozitive care monitorizează continuu semne vitale standard precum:

  • Activitatea electrică a inimii (monitorizarea electrocardiogramei)
  • Saturația oxigenului din sânge (monitorizarea pulsoximetrului)
  • Tensiunea arteriala
  • Rata respiratorie
  • Ritmul cardiac

Anestezistul, în colaborare cu asistentul medical de terapie intensivă urmărește îndeaproape acești parametri, pentru că în funcție de ei și de tipul de intervenție pe care urmează s-o suporte bolnavul va estima riscurile anesteziei și va stabili planul anestezic.

Alegerea tipului de anestezie depinde de:

  • Tipul de intervenție chirurgicală
  • Evaluarea stării generale de sănătate
  • Condiția fizică a pacientului
  • Recomandarea anestezistului și motivele acestuia în termeni de siguranță, beneficii terapeutice, riscuri
  • Echipamentele, personalul și alte resurse tehnice ale spitalului.

Pregătirea pentru anestezie în terapie intensivă

Pregătirea anesteziei presupune o evaluare preoperatorie, care are un scop multiplu:

• evaluarea stării medicale și psihologice a pacientului.

• identificarea factorilor care pot avea un impact asupra cursului perioperator, luarea măsurilor de optimizare a acestora. Dacă starea medicală a pacientului nu poate fi modificată, atunci se pot lua alte măsuri pentru reducerea riscului, prin  modificarea tehnicii anestezice și intensificarea monitorizării  peri-operatorii.

• informarea  pacientului, diminuarea  anxietății acestuia

În timpul examenului, anestezistul încearcă să obțină date despre eventualele boli cardiace sau respiratorii, precum și un istoric al oricăror alte afecțiuni medicale majore, trecute sau prezente. Bolile hepatice sau renale, de exemplu, pot afecta metabolismul și excreția agenților anestezici, echilibrul fluidelor și coagularea. Sunt revizuite tratamentele medicale ale pacientului, inclusiv orice antecedente de reacții adverse la medicamente. Se examinează, de asemenea, experiența anestezică anterioară a pacientului. In anumite situații, anestezistul poate decide amânarea operației, pentru investigații suplimentare sau pentru tratarea anumitor probleme de sănătate care cresc riscurile anesteziei sau operației. Nerespectarea indicațiilor preoperatorii (cum ar fi postul) poate duce, de asemenea,  la amânarea operației.

Pe baza evaluării, anestezistul stabilește Planul anestezic, pe care îl va pune în aplicare înainte de începerea intervenției chirurgicale. Este obligatoriu ca acesta să fie înțeles și agreat de pacient, care trebuie să semneze un formular de consimtamânt informat. Pacientul are dreptul sa refuze tratamentul propus și să ceară mai multe informații sau mai mult timp pentru a întelege opțiunile anestezice.

 Pe parcursul operației, medicul anestezist este permanent prezent și monitorizează parametrii vitali ai pacientului, fiind secondat și de asistenți medicali specializați în anestezie.

Rolul anestezistului continuă și după operație, câtă vreme pacientul se află la Terapie Intensivă,  pentru o perioadă ce poate varia de la câteva ore la câteva zile. Pe parcursul acestei perioade, anestezistul urmărește recuperarea după procedura anestezică și trebuie sa observe indeplinirea și menținerea unor parametri ai organismului la valori care să permită transferul pacientului în siguranță la rezerva. Toate masuratorile facute postoperator sau la reanimare (tensiune arteriala, puls, saturație de oxigen, diureză) trebuie sa fie la valori stabile înainte de a se decide transferul.

Pregătirea pentru intervenția chirurgicală și pentru anestezie presupune restricționarea consumului de alimente și lichide pentru un număr de ore înainte de operație.

Astfel de măsuri reduc riscul apariției aspirației conținutului gastric și previn instalarea unei pneumonii de aspirație severe.

Medicația curentă nu se întrerupe în perioada preoperatorie, mai ales dacă este vorba de medicamente cardiace, antihipertensive, medicamente pentru boli cronice.  Întreruperea beta-blocantelor, a blocantelor canalelor de calciu, a nitraților sau a agoniștilor alfa-2 (clonidină) poate duce la hipertensiune arterială de revenire sau angină. De asemenea, este important ca pacienții să primească și în dimineața operației medicamente de tipul antidepresivelor, înlocuitorului tiroidian și anticonvulsivantelor, dacă sunt în tratament cu acești agenți farmacologici. Exista si excepții cum sunt medicamentele pentru subțierea sângelui (anticoagulante sau antitrombotice) pentru care pacientul va primi instrucțiuni precise privind oprirea lor cu câteva zile înainte de interveție.

Pacientul ar putea primi, de asemenea, o pre-medicație, respectiv anumite medicamente care sunt administrate înainte de unele anestezii. Acestea sunt indicate de anestezist în funcție de operația programată și de starea de sănătate, iar rolul lor este de:

  • a reduce anxietatea
  • a ajuta la prevenirea stării de rău sau greață după operație
  • de a trata anumite probleme de sănătate
  • de a ajuta la diminuarea durerii postoperatorii

Cu toate acestea, sedarea preoperatorie este utilizată mai rar decât în ​​trecut, deoarece poate întârzia trezirea la sfârșitul anesteziei. Sedarea se practică mai ales la pacienții foarte anxioși sau la cei pentru care anxietatea ar fi dăunătoare, cum sunt persoanele cardiace.

Pentru majoritatea tipurilor de intervenții chirurgicale, antibioticele sunt recomandate preoperator pentru a reduce incidența infectării plăgii, precum și riscul de endocardită bacteriană la pacienții cu risc.

Tipuri de anestezie în terapie intensivă

În mod obișnuit, există patru tipuri de anestezie, care pot fi folosite singure sau în combinație:

• Anestezia locală

• Sedarea (minimă, moderată sau profundă)

• Anestezia regională

• Anestezia  generală

Indiferent de tehnica utilizată, anestezistul trebuie să asigure pacientului confort, menținerea homeostazei fiziologice și asigurarea unor condiții adecvate de funcționare.

În secțiile ATI este utilizată, de obicei, anestezia generală, pentru că  intervențiile chirurgicale sunt de mare anvergură și cu un grad crescut de invazivitate, astfel că trebuie asigurat tot confortul necesar pacientului.

Anestezia locală

Anestezia locală se referă la infiltrarea unui agent anestezic local în zona supusă intervenției chirurgicale. Acest tip de anestezie este  adecvat pentru proceduri superficiale precum chirurgie dentară, biopsie mamară, vasectomie, excizia unor chisturi sau eliminarea alunițelor, eliberare de tunel carpian. Anestezia locală poate fi utilizată într-un cadru ne-monitorizat. Cu toate acestea, adesea este folosită în combinație cu sedarea, caz în care este necesară monitorizarea. În timp ce anestezia locală este inadecvată pentru proceduri mai invazive, cum ar fi cele implicând cavitățile corpului, infiltrarea locală este adesea folosită ca adjuvant în managementul durerii postoperatorii, caz în care poate fi utilizată și în secțiile ATI.  Pe parcursul anesteziei locale, pacientul este complet treaz, simte presiune la locul anesteziei și conștientizează manevrele realizate, dar nu percepe durerea. Reacțiile adverse ale anesteziei locale sunt minore (tinitus, amorțeală periorală, amețeală, gust metalic în gură, foarte rar hipotensiune, bradicardie sau tulburări respiratorii). În cazul unui număr mic de pacienți pot apărea reacții de tip alergic.

Sedarea

Sedarea implică eliberarea unor agenți (de obicei intravenoși) în scopul realizării inducerii unei stări de calm și relaxare la pacient.  Sedativele folosite au efecte hipnotice,  anxiolitice, amestice, analgezice, miorelaxante și anticonvulsivante. Pacientul nu are nevoie de suport pentru respirație, poate să comunice, dar nu percepe durerea și disconfortul.

Gama efectelor fiziologice ale sedării este variată și depinde de adâncimea sedării furnizate, care poate fi minimă, moderată sau profundă. Un pacient sub sedare minimă va răspunde pe deplin la comenzile verbale, deși funcțiile sale cognitive și coordonarea ar putea fi afectate. Pacientul este calm și relaxat și are o funcție cardiorespiratorie normală. La cealaltă extremă, un pacient care primește sedare profundă nu răspunde la comenzi, poate fi activat doar la stimuli repetați sau dureroși. În unele cazuri, pacientul poate necesita asistență pentru menținerea funcției respiratorii

Sedarea poate fi utilizată singură pentru proceduri minim dureroase, cum ar fi endoscopia, colonoscopia sau bronhoscopia. De asemenea, se poate realiza  în cazul nașterii naturale, pentru operațiile pe ochi sau pe creier. Adesea este utilizată în combinație cu anestezia locală sau regională,  pentru a oferi pacientului o experiență mai confortabilă în timpul investigațiilor.

Pacientul sedat trebuie monitorizat, din cauza efectelor depresive ale agenților utilizați. Trebuie acordată atenție reducerii dozei administrate pacientului fragil, vârstnic sau debilitat, la care efectele depresive pot fi exagerate. În unele cazuri, sedarea poate provoca dezinhibare, rezultând un pacient necooperant, agitat.

Agenții folosiți actualmente pentru sedare sunt:

  • opioide. cum ar fi fentanil sau remifentanil, ce poate fi administrat singur dacă analgezia este obiectivul principal.
  • midazolamul ( o benzodiazepină) reprezintă o alegere populară, deoarece oferă atât amnezie, cât și anxioliză.
  • propofolul, un agent de inducție anestezic, poate fi perfuzat în doze subanestezice pentru a produce efecte de calmare și euforie.

Sedarea are efecte adverse mult diminuate comparativ cu anestezia generală, acestea constând cel mai frecvent în somnolență, durere de cap, amețeală, senzație de greață, vărsături.

Anestezia regională

Diferite tipuri de proceduri chirurgicale pot fi efectuate în timp ce nervii care furnizează informații la locul intervenției sunt blocați sau insensibili. Această metodă se numește „blocaj neuronal” sau „bloc nervos”. Diversele tehnici de blocaj neuronal sunt  cunoscute sub denumirea de anestezie regională. În timpul anesteziei regionale, un rol important revine anestezistului care monitorizează parametrii vitali ai pacientului și, în plus, trebuie să se asigure că acesta rămâne calm și cooperant. Anestezistul trebuie să fie atent la apariția complicațiilor și trebuie, de asemenea, să fie pregătit să inducă anestezia generală  în orice moment al procedurii.

Anestezia regională implică blocarea anestezică a aportului nervos la locul intervenției chirurgicale. Acest lucru poate fi realizat prin blocarea nervilor periferici (de ex. blocarea gleznei) sau prin blocarea măduvei spinării și / sau a rădăcinilor nervoase. Deși anestezia regională este percepută adesea ca fiind mai sigură decât anestezia generală,  în realitate prezintă și ea o serie de riscuri. Cea mai gravă complicație „timpurie” este toxicitate anestezică locală, iar cea mai îngrijorătoare complicație „tardivă” este neuropraxia sau apariția unor leziuni ale nervilor.

Există, totuși,  unii pacienți la care o tehnică regională oferă beneficii  față de anestezia generală. De exemplu, la cei supuși artroplastiei totale de șold, utilizarea anesteziei spinale sau epidurale este asociată cu mai puțină pierdere de sânge intra-operatorie, mai puțină hipoxemie postoperatorie și un risc postoperator  mai scăzut de formare a trombozei venoase profunde.

Deși pare intuitiv că homeostazia fiziologică este mai ușor realizat atunci când se folosește anestezie regională, anestezistul trebuie să rămână întotdeauna vigilent pe parcursul intervenției și să realizeze pregătirea preoperatorie cu la fel de multă atenție ca în cazul anesteziei generale. În timpul anesteziei regionale, pacientul este conștient, dar nu simte nici un fel de durere. Este posibil să aibă o senzație de presiune sau smulgere în timpul intervenției, dar durerea este eliminată.

Anestezia epidurală și anestezia spinală (rahianestezia) pot fi utilizate pentru proceduri chirurgicale care implică abdomenul, perineul sau extremitățile inferioare. Cezariana, operațiile la nivelul șoldului sau genunchiului, operația de prostată sau apendicită pot fi realizate prin aceste tipuri de anestezie regională. Cele două tipuri de anestezie diferă în funcție de spațiul anatomic în care este administrat anestezicul local.

Anestezia epidurală

În anestezia epidurală, este plasat un cateter mic din plastic în spațiul epidural, care este spațiul anatomic situat superficial față de dura mater (membrana exterioară ce acoperă măduva spinării și creierul). Un cateter epidural poate fi plasat în orice punct de-a lungul coloanei vertebrale.

Cateterele epidurale plasate pentru anestezie sau analgezie chirurgicală sunt utilizate cel mai frecvent în regiunile toracice sau lombare, în funcție de locul intervenției chirurgicale. Anestezicul local (lidocaină, bupivacaină) livrat prin cateter în spațiul epidural, este absorbit încet în spațiul subarahnoidian unde blochează nervii măduvei spinării și cauda equina.

Anestezia epidurală este indicată în cazul nașterilor, fie naturale, fie prin cezariană.

 Anestezia epidurală poate avea anumite complicații timpurii (toxicitate locală, bloc spinal total, iar în cazul administrării unei cantități prea mari de anestezic local poate fi compromisă funcția respiratorie, pot apărea bradicardie și tensiune arterială scăzută). Complicațiile tardive sunt legate de ac și inserția cateterului și includ leziuni ale nervilor, abces epidural sau hematom și cefalee de puncție post-durală (dacă dura este perforată accidental).

Anestezie spinală

Anestezia spinală implică blocarea nervilor la nivelul măduvei spinării și cauda equina prin injectarea de anestezic local.  Alegerea anestezicului local utilizat depide de durata anticipată a procedurii. Lidocaina spinală oferă anestezie chirurgicală pentru procedurile de durată, însă utilizarea sa a fost limitată de incidența crescute a radiculopatiilor postoperatorii. Bupivacaina spinală furnizează anestezie  până la 3,5 ore și este considerată mai sigură. Adaosul de opioide (de exemplu, fentanil) la anestezicul local poate prelungi durata blocării.

Complicațiile rahianesteziei sunt similare celor din cazul anesteziei epidurale cu câteva excepții. Din cauza dozei mici de anestezic local necesare, toxicitatea acestuia  nu este o problemă, chiar dacă apare injectarea intravasculară. Puncția durală este necesară pentru anestezia coloanei vertebrale, prin urmare „cefaleea coloanei vertebrale” este întotdeauna un risc, mai ales la pacienți tineri.  Durerea la locul injectării, vânătăi sau hematom pot să apară în primele 24-72 ore de la intervenție. Blocarea temporară a unor nervi sau lezarea acestora pot duce la apariția de parestezii, dificultăți respiratorii, modificarea vocii sau blocarea anumitor reflexe. Amețeala, greața și vărsăturile sunt, de asemenea, printre efectele anesteziei spinale.

Anestezia generală

Anestezia generală este o stare de inconștiență reversibilă indusă farmacologic care se menține în ciuda prezenței stimulilor dureroși. O serie de intervenții chirurgicale ample necesită anestezie generală, putându-se distinge multiple ramuri, precum:

  • anesteziologie cardiovasculară, care cuprinde procedurile anestezice aplicate pentru toate tipurile de intervenție chirurgicală cardiacă, de la realizarea de bypass-uri la operațiile pe cord deschis, repararea anevrismelor și valvelor, intervențiile de urgență,  precum disecția de aortă.
  • anesteziologie în neurochirurgie: aplicarea anesteziei pentru intervenții chirurgicale tumorale intracraniene și craniene, intervenții chirurgicale vasculare intracraniene incluzând repararea anevrismelor, proceduri reconstructive craniene și craniofaciale, intervenții chirurgicale variate de șunt, neuroendoscopie, corectarea anomaliilor la nou-născuți și intervenții chirurgicale traumatice.
  • anesteziologie în cazul transplanturilor de organe, operațiilor de îndepărtare a tumorilor, abordării traumelor majore
  • anestezia în ortopedie
  • anestezia în cazul operațiilor de reconstrucție cranio-facială, inclusiv a celor din aria chirurgiei estetice
  • anestezia obstetrică, de exemplu pentru operația cezariană

Odată cu dezvoltarea continuă a noilor medicamente, există o varietate tot mai mare de tehnici utilizate pentru a furniza anestezie generală. Toate tehnicile se străduiesc să atingă următoarele obiective:

• Lipsa conștientizării: instalarea unei stări de inconștiență.

• Amnezie: lipsa memoriei evenimentului.

• Analgezie: abolirea reacțiilor subconștiente la durere, inclusiv a reflexelor somatice (mișcare sau retragere) și celor autonome (hipertensiune, tahicardie, transpirație).

• Akinesia: lipsa mișcărilor,  asigurarea relaxării musculare.

În trecut, anestezia generală era realizată folosind un singur agent, cum ar fi eterul sau cloroformul. Pentru inducerea anesteziei, erau necesare concentrații relativ mari de gaze și, în consecință, efectele secundare asociate erau frecvente și severe.

În practica actuală, există multipli  agenți (atât intravenoși, cât și inhalați) și se pot utiliza chiar combinații de agenți,pentru a obține ceea ce se numește ”anestezie echilibrată”. Un exemplu de exemplu este utilizarea propofolului pentru inducerea anesteziei; administrarea de desfluran și oxid de azot pentru menținerea inconștienței; sufentanil pentru analgezie; și rocuroniu pentru relaxarea musculară.

După ce pacientul a fost evaluat, echipamentul și medicamentele preparate și tehnica anestezică determinată, se poate continua administrarea anestezicului. Anestezia  generală constă în patru faze: inducția, întreținerea, reversia (trezirea) și recuperarea.

Scopul fazei de inducție a anesteziei este de a induce starea de inconștiență într-un mod plăcut, rapid și cu menținerea stabilității hemodinamice. Dacă planul anestezic include controlul căilor respiratorii și al ventilației, faza de inducție vizează, de asemenea, realizarea relaxării musculare pentru a facilita intubația endotraheală.

Anestezia poate fi indusă prin inhalarea unor concentrații crescute gradat de gaz prin mască sau cu agenți intravenoși de scurtă durată, cum ar fi propofol, ketamină, tiopental sau etomidat, urmați de un relaxant muscular, dacă este indicat.

”Inducerea anesteziei este o etapă critică. O putem compara cu decolarea unei rachete spațiale de pe rampă. Medicul trebuie să verifice bine toate sistemele, apoi să introducă anestezicul intravenos (de exemplu propofol) sau inhalator (de exemplu sevofluran), uneori ambele. Substanța intravenoasă acționează rapid. Medicul injectează de obicei și un analgezic (abolește durerea) foarte puternic, cum ar fi derivatul opioid sintetic numit fentanyl. Menținerea anesteziei se va face cu vapori, iar trezirea din anestezie impune diminuarea și oprirea vaporilor, respectiv utilizarea de substanțe antidot pentru alte clase de medicamente care au fost utilizate. Pacientul va mai primi un analgezic puternic, pentru un confort sporit în regimul imediat postoperator.”, arată dr. Vasi Rădulescu, pe site-ul Spitalului Universitar de Urgență Militar Central.

La pacienții cu risc crescut de aspirație, timpul dintre inducerea anesteziei trebuie minimizat. O astfel de tehnică este denumită „inducerea secvenței rapide”.

Pe parcursul tuturor fazelor anesteziei, medicul anestezist trebuie să fie mereu vigilent, pentru a preveni problemele legate de căile respiratorii, respirație și circulație, care sunt cele mai critice și pot apărea în timpul oricărei faze a anesteziei

”Monitorizarea pacientului – este primul gest pe care medicul anestezist îl face după ce pacientul este așezat pe masa de operație și constă în conectarea acestuia la aparatura specializată care oferă informații pe toată durata anesteziei despre: ritmul cardiac, tensiunea arterială, nivelul de oxigenare al organismului, corectitudinea ventilației mecanice, profunzimea hipnozei, eficiența analgeziei și a gradului de relaxare musculară. Monitorizarea se continuă și după intervenția chirurgicală și trezirea pacientului, oprirea monitorizării fiind hotarâtă de către personalul medical avizat.”, arată dr. Daniela Vasile și dr. Alexandru Ștefănescu, medici specialiști Anestezie și Terapie Intensivă, pe site-ul Centrului Medical de Diagnostic și Tratament ”Dr. Victor Babeș”

Faza de întreținere a anesteziei implică utilizarea de agenți inhalatori, opioizi și relaxante musculare nedepolarizante (RMN). Menținerea anesteziei generale reprezintă faza cea mai lungă, egală, de obicei, ca timp, cu durata operației propriu-zise. Pe toata aceasta durată, pacientul este sub acțiunea hipnozei, a analgeziei și a relaxării musculare.

În cadrul fazei de întreținere poate să apară și  „conștientizarea”,  o complicație a anesteziei prin care un pacient care a primit un anestezic general devine conștient de mediul său în timpul procedurii chirurgicale. Pacientul poate sau nu experimenta durere și poate să-și amintească sau nu evenimentele postoperator. Incidența conștientizării a fost estimată la 0,2-1,0%. Unele tipuri de chirurgie, precum cezariana, chirurgia cardiacă sau chirurgia traumatică prezintă un risc mai mare de conștientizare, din cauza naturii anestezicului dat în cazul acestori proceduri.

”Reversia anesteziei (trezirea) – această etapă începe atunci când actul chirurgical în sine este la final, iar medicul anestezist decide oprirea administrarii tuturor anestezicelor (intravenoase sau volatile). Revenirea din anestezia generală este un proces de durată ce se împarte în două etape. Prima, și cea mai importantă, o reprezintă reluarea respirațiilor spontane și controlul acestora în mod eficient de către pacient. Acest moment se suprapune cu revenirea relativă a stării de constiența a pacientului. Va persista o stare de somnolență pentru alte 2 – 4 ore (efectul rezidual al anesteziei), aceasta fiind etapa finala a procesului de trezire.”, arată dr. Vasile și dr. Ștefănescu.

Cea de-a patra fază este cea de recuperare. La sfârșitul procedurii operative, pacientul este mutat în secția de terapie intensivă, unde primește îngrijirea postoperatorie, pe măsură ce intră în perioada de recuperare. Înainte de preluarea pacientui din sala de operație, anestezistul trebuie să asigure  de următoarele cerințe:

• căi respiratorii ale pacientului sunt funcționale (fie că acesta respiră singur, fie printr-un tub endotraheal)

• ventilația pulmonară este adecvată

• hemodinamica stabilă

• controlul adecvat al durerii

Orice probleme identificate trebuie corectate înainte de a părăsi sala de operație, pentru a evita transportul pe secție al unui pacient instabil.

La sosirea în salonul de terapie intensivă, sunt evaluate imediat respirația și circulația pacientului și este furnizat oxigen suplimentar, conform indicațiilor. Personalul de pe secție primește informații despre istoricul medical al pacientuurii, tehnica anestezică, echilibrul fluidelor și orice complicații intraoperatorii, precum și instrucțiuni privind monitorizarea, gestionarea fluidelor, durerii, stării de greață și a altor parametri. Pacientul este observat pentru potențiale complicații, atât chirurgicale, cât și anestezice.

Principalele simptome post-anestezie pot fi:  confuzie, greață, vărsături, frisoane, febră, dureri musculare, dureri în gât (din cauza iritației produse de tubul endotraheal), gură uscată, mâncărimi ale pielii. Durerile și disconfortul cauzate de operația în sine sunt ținute sub control cu ajutorul calmantelor și analgezicelor.  Hipertensiunea este observată relativ frecvent, fie pentru că pacientul are o astfel de problemă preexistentă, amplificată de omiterea medicamentelor, fie din alte cauze (durere, hipoxemie, hipercapnie, vezică plină).

Din fericire, cele mai frecvente complicații ale anesteziei generale nu pun viața în pericol, dar este  importantă monitorizarea și gestionarea lor.

Complicațiile mai grave care pot apărea în secția de terapie intensivă sunt: obstrucția căilor respiratorii, aspirația, hemoragia postoperatorie, cheagurile de sânge și ischemia miocardică. Hipertermia malignaeste o condiție moștenită rară, severa, ce se poate instala in momentul inhalarii gazelor anestezice, caracterizata de cresterea temperaturii, rigiditatea muschilor si ruptura fibrelor musculare.

Acestereacții sunt potențial  periculoase pentru viață, dar apar relativ rar și pot fi gestionate printr-o monitorizare riguroasă.

Complicațiile mai grave care pot apărea în secția de terapie intensivă sunt: obstrucția căilor respiratorii, aspirația, hemoragia postoperatorie, cheagurile de sânge și ischemia miocardică. Hipertermia malignaeste o condiție moștenită rară, severa, ce se poate instala in momentul inhalarii gazelor anestezice, caracterizata de cresterea temperaturii, rigiditatea muschilor si ruptura fibrelor musculare.

Aceste reacții sunt potențial  periculoase pentru viață, dar apar relativ rar și pot fi gestionate printr-o monitorizare riguroasă.

”Există riscul de deces în timpul inducerii, menținerii sau suprimării anesteziei. Decizia de a face o intervenție cu anestezie generală trebuie atent cântărită de către specialiști. Cu tot avansul medicinei și toată pregătirea excelentă a medicilor, mortalitatea a ajuns la 1:100.000.”, subliniază dr. Vasi Rădulescu.

Surse:

  • https://www.cdt-babes.ro/articole/anestezie-generala.php
  • http://www.scumc.ro/10-lucruri-despre-anestezia-generala/
  • https://www.yalemedicine.org/conditions/critical-care-anesthesiology
  • https://www.amritahospitals.org/SpecialityDepartments/Anaesthesiology-and-Critical-Care-Medicine
  • https://anesthesiology.queensu.ca/source/UnderstandingAnesthesia1_1_2.pdf
  • https://en.wikipedia.org/wiki/Anesthesiology
  • https://www.medicover.ro/spital-bucuresti/anestezie-terapie-intensiva/
  • http://www.spitalmures.ro/wp-content/uploads/2018/12/curs-asistente-final-1.pdf
  • https://lege5.ro/gratuit/geztanjvgy/regulamentul-de-organizare-si-functionare-a-sectiilor-si-compartimentelor-de-anestezie-si-terapie-intensiva-din-unitatile-sanitare-din-24112009