Experimentul lui Siffre: omul care a îndoit timpul și a deslușit ritmul nostru circadian


În anul 1962, omul de știință francez Michel Siffre a decis să facă un experiment radical: s-a închis voluntar într-o peșteră, izolându-se complet de lumea exterioară pentru 180 de zile. Situată la 130 de metri sub pământ, peștera a devenit un laborator unic, unde întunericul absolut și absența oricăror referințe temporale externe urmau să testeze limitele psihologice și fizice ale omului. Experimentul lui Siffre avea un scop precis: să înțeleagă cum funcționează ritmul biologic al organismului uman atunci când nu există lumină naturală sau vreun ceas care să indice trecerea timpului.

După luni petrecute în beznă totală, rezultatele au fost fascinante și în același timp tulburătoare: ritmul circadian al lui Siffre s-a dereglat profund, iar percepția sa asupra timpului s-a distorsionat dramatic. În lipsa semnalelor externe, zilele sale se lungeau sau se scurtau imprevizibil, creând un haos intern în percepția temporală.

”Da, am inventat un protocol științific simplu. Am pus o echipă la intrarea peșterii. Am decis că îi voi suna atunci când mă trezesc, când mănânc și chiar înainte să adorm. Echipa mea nu avea voie să mă sune, astfel încât să nu am nicio idee despre ce oră este în exterior. Fără să știu, am creat domeniul cronobiologiei umane. Cu mult timp înainte, în 1922, se descoperise că șobolanii au un ceas biologic intern. Experimentul meu a arătat că și oamenii, la fel ca mamiferele inferioare, au un ceas intern al corpului.”, a declarat Siffre într-un interviu.

Ceea ce a descoperit a fost uluitor!

Fără soare, fără zgomote și fără o metodă de a măsura orele, creierul lui Siffre și-a creat propriul ritm temporal:

  • 36 de ore treaz
  • 12 ore de somn

După două luni, el credea că a trecut o singură zi când în realitate trecuseră două! Timpul nu mai avea sens. Izolarea totală i-a afectat mintea:
– A început să halucineze
– A devenit paranoic
– A uitat cuvinte și fapte simple

”Aveam echipament prost și doar o tabără mică, în care erau îngrămădite o mulțime de lucruri. Picioarele îmi erau mereu ude, iar temperatura corpului mi-a scăzut până la 34°C. Îmi petreceam timpul citind, scriind și făcând cercetări în peșteră. De asemenea, petreceam mult timp gândindu-mă la viitorul meu. Mai făceam și două teste de fiecare dată când sunam la suprafață. Mai întâi, îmi luam pulsul. Apoi urma un test psihologic: trebuia să număr de la 1 la 120, în ritmul de o cifră pe secundă. Cu testul acesta am făcut o descoperire importantă: îmi lua cinci minute să număr până la 120. Cu alte cuvinte, trăiam psihologic cinci minute reale ca și cum ar fi fost doar două. A existat o perturbare foarte mare în percepția mea asupra timpului. Am coborât în peșteră pe 16 iulie și plănuiam să închei experimentul pe 14 septembrie. Când echipa de la suprafață m-a anunțat că ziua respectivă sosise în sfârșit, eu credeam că este abia 20 august. Eram convins că mai aveam încă o lună de petrecut în peșteră. Timpul meu psihologic se comprimase de două ori.”, povestește Schiffre.

Când eram sub pământ, complet izolat de orice mijloc artificial de măsurare a timpului, corpul meu dormea exact când voia și exact cât voia

”Somnul meu a fost perfect! Corpul meu își alegea singur când să doarmă și când să mănânce. Asta e foarte important. Am demonstrat că ciclul meu somn/veghe nu era de douăzeci și patru de ore, așa cum este la oamenii de la suprafața Pământului, ci puțin mai lung — aproximativ douăzeci și patru de ore și treizeci de minute. Dar ceea ce contează cu adevărat este că am demonstrat existența unui ceas intern, independent de ciclul natural zi/noapte de pe Pământ. Interesant este că, în experimentele ulterioare pe care le-am făcut cu alți participanți, toți cei care au stat în peșteri au prezentat cicluri mai lungi de douăzeci și patru de ore. De fapt, a devenit frecvent ca aceștia să ajungă la cicluri de patruzeci și opt de ore: aveau treizeci și șase de ore de activitate continuă urmate de douăsprezece până la paisprezece ore de somn.”, concluziona Schiffre.

Prin urmare, când a ieșit la suprafață, credea că fuseseră doar 151 de zile, nu 180. Creierul său pierduse complet noțiunea timpului. Și ritmul lui circadian se schimbase, în lipsa alternanței zi/noapte, având nevoie de 36 de ore de activitate continuă și 12 ore de odihnă.

Experimentul lui Siffre a schimbat lumea:

  • A revoluționat cercetarea ritmului circadian
  • A ajutat la înțelegerea izolării astronauților în spațiu
  • A oferit perspective noi asupra sănătății mintal

Dar a plătit un preț mare: pierderi de memorie, ani de recuperare mentală și amintiri care l-au bântuit o viață întreagă. Pe măsură ce săptămânile au devenit luni, starea lui mentală s-a înrăutățit:

  • Uita cuvinte în mijlocul propozițiilor
  • Se străduia să-și amintească lucruri simple
  • Emoțiile lui oscilau violent între bucurie și disperare

Izolarea îi rescria creierul. Siffre a descris mai târziu experiența ca: „O alunecare lentă înspre nebunie. O noapte fără sfârșit.”

Experimentul lui Siffre a arătat că:

  • Timpul nu e doar extern – e ceva ce mintea creează activ
  • Izolarea și deprivarea senzorială deformează această abilitate, ducând la dezorientare

Descoperirile lui au revoluționat înțelegerea percepției timpului, dar a suferit pierderi permanente de memorie și sănătatea lui mentală a avut nevoie de ani pentru a se recupera. Totuși, experimentul său a ridicat o întrebare fundamentală: Timpul este o realitate obiectivă sau este doar un construct al minții noastre?

„Mintea este un univers al ei.” – Michel Siffre

Astăzi, Experimentul lui Siffre pare mai relevant ca niciodată, oglindind în mod surprinzător provocările epocii moderne. Deși avem lumină artificială, suntem înconjurați permanent de tehnologie care, paradoxal, ne răpește tocmai percepția autentică a timpului. Telefoanele inteligente ne conectează la lumea exterioară, dar ne izolează în bule virtuale unde pierdem adesea noțiunea reală a trecerii timpului și conexiunile autentice cu cei din jur.

Pandemia recentă a adăugat încă un strat acestei izolări moderne, închizându-ne în propriile case. Așa cum Siffre se afla închis în peșteră, mulți dintre noi am simțit cum zilele încep să se amestece, cum timpul devine fluid și greu de urmărit. Fără structura clară a activităților zilnice obișnuite, percepția noastră asupra timpului a devenit adesea haotică și neregulată.

Michel Siffre ne transmite, indirect, o avertizare importantă: izolarea, chiar și cea voluntară, poate deveni rapid un labirint mental din care e dificil să mai găsim ieșirea. Experimentul său ne amintește că, în absența punctelor de reper clare și a interacțiunilor autentice, mintea umană tinde să-și creeze propriul ritm—care uneori devine haotic și destructiv.

Poate că, în această epocă dominată de tehnologie și izolare digitală, experimentul lui Siffre devine mai valoros ca niciodată: avem nevoie să ne reconectăm cu lumea reală, să redescoperim reperele naturale ale timpului și să ieșim din labirintul izolării, înainte ca ritmul nostru interior să devină prea distorsionat pentru a mai putea fi reparat.

Citește și: Ritmul circadian: când trebuie să îl resetezi și cum te ajută să dormi mai bine

Surse: