Utilizările oxigenului: ce trebuie să știi despre gazul care ne ține în viață

Redactor specializat
Biochimist, psihoterapeut, formare nutriție și terapii complementare
Studii: Facultatea de Biologie și Masterul în Biochimie.
Alte formări: cursuri acreditate de Lucrător Social, Manager proiect și Antreprenoriat, Hipnoză Clinică, Relaxare și Terapie Ericksoniană.

Revizuit de Dorin Dumitru-Didita

Manager Homecare Romania
Linde Gas Romania


Oxigenul este unul dintre cele mai importante gaze, cel mai abundent element de pe Pământ și al treilea din Univers, după hidrogen și heliu.  Utilizările oxigenului sunt multiple, iar importanța sa pentru viață este inestimabilă. Respirația majorității ființelor este aerobă, necesitând prezența oxigenului și multe clase majore de molecule organice conțin atomi de oxigen. Apa, o substanță fără de care nu poate fi concepută viața, este formată, de asemenea, din oxigen, alături de hidrogen. De la industrie la medicină, utilizările oxigenului au cunoscut o astfel de dezvoltare încât multiple ramuri ale activității umane nu pot fi concepute fără el. Descoperă în articolul de față care sunt cele mai importante domenii în care poate fi folosit oxigenul și ce diferență este între oxigenul medical și cel tehnic, în ceea ce privește puritatea și calitatea.

Ce este oxigenul și care sunt utilizările sale

Oxigenul este primul element chimic din grupa a VI- a principală a Tabelului Periodic al Elementelor, cu simbolul O și numărul atomic 8.  Este un nemetal foarte reactiv și un agent oxidant care formează ușor oxizi cu majoritatea elementelor. La temperatura și presiunea standard, doi atomi de oxigen se leagă pentru a forma O2, un gaz diatomic incolor și inodor.

Oxigenul gazos  alcătuiește aproximativ 21% din atmosfera Pământului, iar, sub formă de oxizi, reprezintă aproape jumătate din scoarța terestră. Oxigenul este, totodată, un element component al apei, constituentul major al tuturor formelor de viață.  Aproape toate clasele importante de molecule din organismele vii conțin oxigen, de exemplu proteinele, acizii nucleici, carbohidrații și grăsimile, la fel ca și constituenții majori anorganici. compuși ai cochiliilor, dinților și oaselor animalelor. Oxigenul reprezintă circa două treimi din corpul uman.

Oxigenul reprezintă gazul ce asigură viața pentru toate organismele cu respirație aerobă, întreținând arderile celulare, producătoare de energie. Oxigenul este reîmprospătat continuu în atmosfera Pământului prin fotosinteza plantelor, care folosesc energia luminii solare pentru a produce oxigen din apă și dioxid de carbon. Oxigenul este prea reactiv din punct de vedere chimic pentru a rămâne ca element liber în aer, fără a fi reîmprospătat continuu prin acțiunea fotosintetică a organismelor vii. O altă formă de oxigen, ozonul (O3), absoarbe puternic radiațiile ultraviolete. Stratul de ozon de mare altitudine ajută la protejarea biosferei de radiațiile ultraviolete. Cu toate acestea, ozonul prezent la suprafață este un produs secundar al smogului și, prin urmare, un poluant.

Deși a apărut în atmosfera terestră de peste două miliarde de ani, acumulându-se ca rezultat al activității fotosintetice a algelor albastre-verzi, oxigenul a fost descoperit ca element chimic abia acum câteva sute de ani.

Oxigenul a fost izolat de Michael Sendivogius înainte de 1604, iar în 1608, Cornelius Drebbel a arătat că încălzirea salitrului (nitrat de potasiu, KNO3) eliberează un gaz. Acesta era oxigenul, deși la acea dată nu a fost identificat ca atare.

Meritul efectiv pentru descoperirea oxigenului este disputat între trei chimiști: un englez, un suedez și un francez. Joseph Priestley a fost primul care a publicat o relatare despre oxigen, pe care l-a obținut în 1774, concentrând lumina solară asupra oxidului mercuric (HgO) și colectând gazul produs. El a observat că o lumânare ardea mai puternic în prezența acestuia și că respectivul gaz făcea ca respirația să fie mai ușoară. Independent de Priestley, Carl Wilhelm Scheele a produs oxigen în iunie 1771. El a scris o relatare a descoperirii sale, dar nu a fost publicată decât în ​​1777. Antoine Lavoisier a susținut, de asemenea, că a descoperit oxigenul în 1777 și a propus ca noul gaz să fie numit oxi-gène, adică formator de acid, întrucât credea că intră în componența tuturor acizilor.

Ulterior, au fost descrise proprietățile oxigenului.  Acesta este un gaz incolor, inodor și fără gust,  incombustibil, dar care întreține arderea. Materialele combustibile ard mai puternic în prezența oxigenului, în timp ce unele materiale care nu ard în mod normal în aer, pot arde în prezența oxigenului pur. Oxigenul pur este neinflamabil, dar, în caz de expunere prelungită la foc sau la căldură intensă, recipientele cu oxigen pot exploda. Oxigenul se dizolvă mai ușor în apă decât în ​​azot și în apa dulce mai ușor decât în ​​apa de mare.

Oxigenul condensează la −182,95 °C și îngheață la − 218,79 °C.  Atât în formă lichidă cât și solidă, oxigenul este transparent, cu o culoare albastru deschis. Oxigenul lichid de înaltă puritate se obține, de obicei, prin distilarea fracționată a aerului lichefiat. Oxigenul lichid poate fi, de asemenea, condensat din aer folosind azot lichid ca agent de răcire.

Utilizările oxigenului în industrie includ producția de oțel, materiale plastice și textile, lipirea, sudarea și tăierea oțelurilor și a altor metale, folosirea pentru funcționarea unor echipamente, precum propulsorul de rachete, sistemele de susținere a vieții în avioane, submarine, zboruri spațiale și scufundări.

Utilizările oxigenului în medicină au luat amploare abia în ultimele câteva decenii, deși acesta era cunoscut ca singurul element care susține respirația încă din 1800 și a fost folosit pentru prima dată în domeniul medical în 1810. A fost nevoie de aproximativ 150 de ani pentru ca gazul să fie folosit din ce în ce mai mult în medicină. Începând cu mijlocul secolului al XX-lea, terapia cu oxigen a devenit rațională și științifică, iar astăzi medicina modernă nu ar putea fi practicată fără sprijinul pe care îl oferă oxigenul.

Terapia cu oxigen este utilizată pentru a trata emfizemul, pneumonia, unele tulburări cardiace (insuficiență cardiacă congestivă), unele tulburări care provoacă creșterea presiunii arteriale pulmonare și orice boală care afectează capacitatea organismului de a prelua și utiliza oxigenul gazos.

Utilizările oxigenului tehnic

Cea mai intensă utilizare a oxigenului tehnic este în industria siderurgică. Cantități mari sunt folosite, de asemenea, la fabricarea unei game largi de substanțe chimice, inclusiv acid azotic și peroxid de hidrogen. Oxigenul industrial este folosit pentru a produce epoxietan (oxid de etilenă), folosit ca antigel, poliester și cloroetenă, precursorul PVC-ului.

Oxigenul gazos este utilizat pentru sudarea și tăierea metalelor cu oxiacetilenă. Din ce în ce mai  mult, oxigenul tehnic este folosit în tratarea apelor uzate și a efluenților din industrie.

Anual, o sută de milioane de tone de O2 sunt extrase din aer pentru utilizări industriale,  prin două metode principale. Cea mai comună metodă este distilarea fracționată a aerului lichefiat. Cealaltă metodă presupune trecerea unui curent de aer curat și uscat printr-un sistem cu site moleculare zeolitice, care absoarbe azotul și furnizează un oxigen cu puritate între 90 și 93% .

55% din oxigenul produs comercial este utilizat pentru obținerea oțelului. În acest proces, oxigenul este injectat în fierul topit, îndepărtând impuritațile de sulf si excesul de carbon. Temperatura respectivelor procese atinge circa 1.700 °C.

O altă cantitate (circa 25%) din oxigenul produs comercial este folosită în industria chimică. Etilena reacţionează cu O2 pentru a crea oxid de etilenă, care, la rândul său, este transformat în etilen glicol, materialul primar utilizat pentru fabricarea unei multitudini de produse, inclusiv polimeri antigel și poliester (precursorii multor materiale plastice și țesături).

Restul de 20% din oxigenul produs comercial este folosit în aplicații medicale, tăierea și sudarea metalelor, ca oxidant în combustibilul pentru rachete și în tratarea apei.Oxigenul este folosit la sudarea cu oxiacetilenă, arderea acetilenei cu O2 producând o flacără foarte fierbinte.

Oxigen tehnic și  oxigen medical

Oxigenul medicinal este foarte diferit de oxigenul industrial ca puritate și calitate. Utilizările oxigenului tehnic cuprind mai ales arderile, oxidările,tăierile și diverse reacții chimice din cadrul proceselor industriale.

Cea mai importantă diferență atunci când vine vorba de oxigenul tehnic sau industrial față de oxigenul medical este că oxigenul tehnic nu este destinat pentru inhalarea de către oameni. Nivelurile de puritate ale oxigenului tehnic nu sunt sigure pentru uz uman – ca să nu mai vorbim de faptul că oxigenul industrial ar putea conține și contaminanți în rezervoare, care sunt absenți din rezervoarele de oxigen medical, conform reglementărilor stricte de depozitare a acestuia.

 „Oxigenul industrial nu este destinat uzului uman. Doar oxigenul medicinal care a fost testat pentru a îndeplini specificațiile autorizate pentru identitatea, puritatea și conținutul său și care a fost produs, depozitat și distribuit conform practicilor adecvate ar trebui să ajungă la pacient. Incertitudinile privind puritatea și conținutul oxigenului industrial, posibila apariție a contaminării cu particule nocive, inclusiv microbiene și procesele de producție, depozitare și distribuție care ar putea să nu fie planificate, efectuate și controlate în mod corespunzător pot duce la riscuri inacceptabile pentru pacienți.”, se arată în cadrul ghidurilor OMS.

Oxigenul medical este necesar pentru a menține un nivel optim de oxigen în sânge, altfel există riscul unor consecințe grave asupra sănătății pacientului, inclusiv moartea acestuia. Oxigenul este important pentru ca oamenii să respire și să funcționeze corect, iar atunci când sistemul respirator nu primește suficient oxigen din mediu sau nu îl poate folosi în mod adecvat, este necesară o intervenție medicală pentru a suplimenta furnizarea de oxigen. Dar acest oxigen suplimentar trebuie să fie asigurat în cantitatea corectă, deoarece concentrațiile mari ar putea duce la toxicitate. De asemenea, oxigenul medicinal trebuie să fie foarte pur, fiind generat doar de compresoarele de aer medicale.

Deoarece oxigenul medical este administrat numai în scopuri medicale, pacienții îl pot folosi numai la recomandarea medicului, fie în baza unor prescripții la domiciliu, fie în spital, în situații de urgență.

În funcție de factori precum vârsta, greutatea, saturația de oxigen în sânge, oxigenul medical administrat diferă, de obicei, între pacienți.

Oxigenul industrial, dimpotrivă, este folosit pentru a accelera sau susține procese industriale, adesea fiind necesară furnizarea sa în cantități crescute.

În vreme ce oxigenul medical este administrat conform unor parametri stricți pentru a elimina posibilitatea contaminării,  oxigenul industrial nu este reglementat atât de strict, ceea ce înseamnă că poate exista un anumit nivel de contaminare în rezervorul din care este administrat. Tocmai de aceea, el nu trebuie niciodată utilizat în scopuri medicale.

Utilizările oxigenului în medicină

Majoritatea viețuitoarelor au nevoie de oxigen pentru a supraviețui, iar importanța oxigenului în domeniul asistenței medicale nu poate fi subestimată. Oxigenul este utilizat pe scară largă în orice domeniu medical, cu aplicații care merg de la resuscitare până la tehnicile moderne de anestezie, terapia prin inhalare sau oxigenoterapia hiperbară.  Utilizarile oxigenului medicinal au devenit o practică comună pentru prima dată în jurul anului 1917, iar actualmente reprezintă unul dintre cele mai frecvente tratamente din spitale. În prezent, oxigenul se află pe Lista de medicamente esențiale a Organizației Mondiale a Sănătății. Oxigenul poate fi furnizat fie de rezervoare de oxigen, fie de concentrator de oxigen și este administrat prin canulă nazală sau mască facială ori în condiții de presiune ridicată, cum ar fi intubația endotraheală sau camera hiperbară.

”Oxigenul medical este oxigen care are o puritate de cel puțin 82% și este lipsit de orice contaminare, fiind generat de un compresor fără ulei. Cele mai comune trei surse de oxigen medical din unitățile sanitare sunt: ​​butelii de gaz comprimat, concentratoare de oxigen și rezervoare de oxigen. O a patra sursă de oxigen, deși mai puțin comună, este oxigenul lichid stocat în vrac.

Alegerea adecvată a sursei de oxigen este multifactorială; este important de luat în considerare cantitatea de oxigen necesară în unitatea sanitară, infrastructura disponibilă, costul, capacitatea și lanțul de aprovizionare, fiabilitatea energiei electrice, acces la servicii de întreținere și piese de schimb etc.”, se arată în Ghidul OMS privind specificațiile tehnice pentru dispozitivele de oxigenoterapie.

Oxigenoterapia normobară

Oxigenoterapia presupune utilizările oxigenului ca tratament medical și furnizarea de oxigen suplimentar pentru persoanele care pezintă un nivel insuficient de oxigen în sânge. Indicațiile acute pentru oxigenoterapie includ hipoxemie (nivel scăzut de oxigen din sânge),  intoxicație cu monoxid de carbon și cefalee în cluster. De asemenea, poate fi administrat profilactic pentru a menține nivelul de oxigen din sânge în timpul inducerii anesteziei. Terapia cu oxigen este adesea utilă în hipoxemia cronică cauzată de afecțiuni precum BPOC severă sau fibroza chistică.

Utilizările oxigenului în medicină presupun, de regulă, o saturație de oxigen de 94–96%,  iar în cazul riscului de retenție de dioxid de carbon sunt preferate saturații de 88–92%. În intoxicația cu monoxid de carbon sau stopul cardio-respirator saturațiile ar trebui să fie cât mai mari posibil, de 98-99%.

”Oxigenoterapia reprezintă o tehnică medicală menită să compenseze deficitul oxigenului din organism, prin creșterea concentrației de oxigen în aerul inspirat. Aerul atmosferic conține în mod normal cca. 21% oxigen și odată cu creșterea concentrației oxigenului în aerul respirat, va crește și gradul de oxigenare la nivel pulmonar, precum și gradul de difuziune alveolocapilara a oxigenului, crește gradul de saturație a hemoglobinei cu oxigen, crește gradientul presional între sânge și țesuturile periferice, cu o mai bună oxigenare tisulară.”, arată dr. Georgiana Tache, medic primar recuperare medicală la Spitalul Clinic de Urgență Floreasca, pe site-ul doctorgeorgianatache.ro

Conform specificațiilor ANM, acest gen de oxigenoterapie este denumită și normobară (pentru a o diferenția de oxigenoterapia hiperbară), presupunând administrarea unui amestec gazos mai bogat în oxigen decât aerul atmosferic, conţinând o concentraţie de oxigen în aerul inspirat de peste 21%, la o presiune parţială cuprinsă între 0,21 şi 1 atmosferă (0,213 şi 1,013 bar).

 La pacienţii care nu sunt suferă de insuficienţă respiratorie, oxigenul poate fi administrat cu ventilare spontană prin intermediul unor canule nazale, sonde nazofaringiene sau măşti corespunzătoare. La pacienţii cu insuficienţă respiratorie sau anesteziaţi, oxigenul trebuie să fie administrat prin ventilaţie asistată.  Scopul terapeutic al tratamentului cu oxigen este acela de a asigura că presiunea parţială arterială a oxigenului (PaO2) nu este mai mică de 8 kPa (60 mmHg) sau că hemoglobina saturată de oxigen din sângele arterial nu este mai mică de 90% prin reglarea cantităţii de oxigen inspirat Doza trebuie adaptată în funcţie de nevoile individuale ale fiecărui pacient.

Terapia cu oxigen poate fi administrată pentru o perioadă scurtă sau lungă de timp, în spital, în alt mediu medical sau acasă. Oxigenul este stocat sub formă de gaz sau lichid în rezervoare speciale. Aceste rezervoare pot fi livrate la domiciliu și conțin o anumită cantitate de oxigen, necesitând reumplere. Un alt dispozitiv pentru utilizare acasă este un concentrator de oxigen, care extrage oxigenul din aer și îl concentrează.

Conform recomandărilor Agenției Naționale a Medicamentului, utilizările oxigenului medicinal comprimat sunt multiple:

  • Hipoxemie determinată de insuficienţă respiratorie din diverse etiologii: infarct miocardic, boli pulmonare acute, embolie pulmonară, tineri cu status astmaticus, boli pulmonare obstructive cronice ȋn timpul exacerbărilor infecţioase, supradozaj cu medicamente care deprimă centrul respirator, traumatisme ale muşchilor şi oaselor sau traumatisme craniene;
  • Adjuvant ȋn hipoxie din şoc sau din afecţiuni ȋnsoţite de scăderea capacităţii de transport a hemoglobinei (anemie severă);
  • Intoxicaţie cu monoxid de carbon, cianuri, diclormetan;
  • Adjuvant ȋn ischemie tisulară locală (ischemie miocardică, ischemie cerebrală, ischemie periferică prin ocluzie vasculară);
  • Solvent pentru anestezice inhalatorii volatile sau gazoase

Oxigenul medicinal este utilizat în majoritatea tehnicilor anestezice și este esențial pentru restabilirea saturației de oxigen în sânge în cazul complicațiilor pneumoniei, BPOC, șoc hemoragic, stop cardio-respirator, traumatisme severe sau intoxicații.

”Oxigenul administrat suplimentar este indicat oricărei persoane diagnosticate cu următoarele afecțiuni:

  • boli pulmonare în care este redusă suprafață alocată schimburilor respiratoria dintre aerul alveolar și sânge: bronhopneumopatia obstructiva cronică
  • BPOC, Infarct sau embolie pulmonară, emfizem pulmonar, bronșită, COVID-19, pneumonie, atac sever de astm, fibroză pulmonară idiopatică sau fibroză chistica
  • mucovicidoza, pneumotorax;
  • leziuni ale peretelui toracic cu disfuncție de tip restricticv: fracturi costale, sternale, contuzii musculare însoțite de sindrom algic important;
  • boli cardiace: infarct miocardic acut, insuficientă cardiacă în stadiu avansat cu debit cardiac scăzut, edem pulmonar acut prin insuficientă cardiacă decompensată, malformații cardiace congenitale;
  • scăderea capacității transportului de oxigen: hemoragie cu reducerea severă a masei eritrocitare, anemie;
  • stare febrilă deoarece crește consumul periferic al oxigenului, alte boli.”, arată dr. Georgiana Tache

Oxigenoterapia hiperbară

Oxigenoterapia hiperbară reprezintă o formă diferită de oxigenoterapie, care implică respirația într-o cameră specială, presurizată, oxigenul fiind administrat la o presiune de 3 atmosfere, față de presiunea atmosferică de 760 mmHg. Oxigenoterapia hiperbară asigură un aport de trei ori mai mare de oxigen în aerul ajuns la plămâni, față de cel respirat la valori presionale atmosferice normale.

Oxigenul suplimentar este menit să lupte împotriva infecțiilor grave cu germeni anaerobi, tetanos și să stimuleze eliberarea substanțelor numite factori de creștere și celule stem care promovează procesul de vindecare. Recomandările de utilizare a oxigenoterapiei hiperbare cuprind:

  • boala de decompresiune (boala scafandrilor);
  • embolia gazoasă;
  • gangrena gazoasă;
  • creşterea efectului radioterapiei ȋn cazul tumorilor de la nivelul gâtului, extremităţii utero-cervicale şi cefalice;
  • tratamentul rănilor, arsurilor, leziunilor (de ex. arsură postiradiere sau complicația tegumentară a diabetului zaharat);
  • intoxicația cu monoxid de carbon;
  • prezintă efecte terapeutice în embolia pulmonară, arteriopatii periferice, cerebrale ori coronariene.

Contraindicații în utilizarea oxigenoterapiei

Nu există contraindicații absolute pentru utilizările oxigenului suplimentar, dar concentrația inshalată trebuie limitată în cazul prematurilor și a pacienților cu bronșită cronică și emfizem. Trebuie manifestată o atenţie specială la pacienţii cu adipozitate extremă, precum şi la cei cu concentraţie de CO2 arterială cronică crescută sau tulburări ale controlului respiraţiei la nivelul SNC şi care ventilează spontan , deoarece există un risc crescut de instalare a hipoventilaţiei.

”Alte contraindicații ale oxigenoterapiei suplimentare sunt reprezentate de:

  • pacienții aflați în apnee sau cu mișcări ventilatorii minime sau ineficiente din următorul context: anestezie generală, infarct miocardic masiv, disfuncții nervoase centrale, supradozaj medicamentos ori droguri;
  • cu insuficientă respiratorie și care prezintă hipercapnie și hipoxie severă, precum în bolile obstructive pulmonare cronice;
  • cu traumatisme toracice severe urmate de mecanică toracala ineficientă (volet costal masiv însoțit de respirație paradoxală) ori pneumotorax masiv;
  • care prezintă ventilație spontană compromisă prin stare comatoasa;
  • care prezintă obstrucție laringiana (edem, spasm) sau la nivelul corzilor vocale (edem).”, subliniază dr. Georgiana Tache.

Printre efectele adverse ale oxigenoterapiei pot fi menționate senzația de nas uscat sau sângerare nazală, oboseală și dureri de cap matinale. Oxigenul este un gaz inflamabil, prin urmare nu se fumează și nici nu se utilizează sau manipulează materiale inflamabile pe durata terapiei. Atenție, deosebită trebuie acordată rezervorului sau aparatului de oxigen care trebuie poziționat corespunzător, ferit de lovituri, crăpături sau fisuri deoarece se pot petrece accidente grave.

Conform indicațiilor ANM, oxigenoterapia hiperbară este contraindicată în caz de: emfizem pulmonar, astm bronșic evolutiv, pneumotorax, BPOC, stare de rău epileptic, claustrofobie, sarcină cu evoluţie normală (primul trimestru) pentru patologii neacute, infecţii ale căilor respiratorii superioare, hipertermie, sferocitoză ereditară, nevrită optică, tumori maligne, acidoză, administrarea concomitentă a anumitor medicamente cum ar fi doxorubicina, adriamicina, daunorubicina, bleomicina, steroizii, disulfiram şi a substanţelor precum alcoolul, hidrocarburile aromatice, cisplatin, nicotină, naşteri premature.

”În condițiile unei oxigenoterapii prelungite peste 12 ore și cu o concentrație de oxigen de peste 90% poate apare traheobronșită, care semanifesta prin dureri retrosternale, tușe, dispnee. Toxicitatea pulmonară față de oxigenoterapie se traduce clinic prin apariția insuficienței respiratorii acute cu fibroză interstițială și hipoxie care nu răspunde la nicio manevră terapeutică. Un alt efect secundar al oxigenoterapiei este agravarea unei insuficiente respiratorii cornice cu dispariția stimulului natural (presiunea parțială a oxigenului) al centrilor respiratori, cu apariția hipoventilatiei, accentuarea hipercapniei sau chiar cu apariția stopului de cauza centrală.”, precizează dr. Georgiana Tache.

Oxigenoterapia hiperbară este, în general, o procedura sigură. Complicațiile sunt foarte rare. Pot există câteva riscuri potențiale, precum: afectarea urechii medii, aflată în legătură cu schimbările presionale, miopie temporară, afectare pulmonară din cauza schimbărilor presionale (barotrauma), criză epileptică din cauza toxicitatii date de oxigen la nivelul sistemului nervos central, scăderea nivelului glicemic sangvin la pacienții diabetici tratați cu insulină.

Utilizările oxigenului în alte domenii

Oxigenul poate fi folosit și în alte domenii:

  • Este utilizat în costumele spațiale moderne, care înconjoară corpul ocupantului lor cu gazul de respirație. Aceste dispozitive folosesc oxigen aproape pur la aproximativ o treime din presiunea normală. Acest compromis de concentrație mai mare de oxigen la presiune mai scăzută este necesar pentru a menține flexibilitatea costumului.
  • Scafandrii subacvatici și submarinele utilizate pentru scufundări și de suprafață se bazează, de asemenea, pe utilizarea oxigenului. Submarinele, submersibilele și costumele de scafandru funcționează de obicei la presiunea atmosferică normală. Aerul respirat este curățat de dioxid de carbon prin extracție chimică și oxigenul este înlocuit permanent,  pentru a menține o presiune parțială constantă. Scafandrii la presiune ambientală respiră aer sau amestecuri de gaze cu o fracțiune de oxigen potrivită adâncimii de operare. Oxigenul  pur sau aproape pur este utilizat în scufundări la presiuni mai mari decât atmosferice, dar la adâncimi nu foarte mari (până la 6 metri), în caz de decompresie. Scufundările la adâncimi mari necesită o diluare semnificativă a O2 cu alte gaze, cum ar fi azotul sau heliul, pentru a preveni toxicitatea oxigenului.
  • Persoanele aflate la altitudini mari sau care zboară cu aeronave nepresurizate au nevoie uneori de provizii de oxigen suplimentar.  Avioanele presurizate au o sursă de urgență de oxigen,  furnizat automat pasagerilor în cazul depresurizării cabinei. Pierderea bruscă de presiune în cabină activează generatoarele chimice de oxigen aflate deasupra fiecărui scaun, determinând căderea măștilor de oxigen.

Surse: